Luchian, Stefan - Pictori
Pictori celebri din istoria artei
Respect pentru artă

Luchian, Stefan

Publicat de Marina la 7 - Martie - 2009

LUCHIAN, STEFAN (1 februarie 1868 - 28 iunie 1916) este un pictor roman, cel mai reprezentativ din arta romaneasca.

Stefan Luchian, pictorul, a lasat o opera care da celui mai marunt dintre gesturile sale o semnificatie in absolut.

Fara indoiala ca nu exista o cale mai buna de a aborda arta romaneasca in ansamblul ei, decar prin monografia unuia din artistii sai cei mai reprezentativi. Pentru a intelege, a pretui si a judeca arta unei tari, spiritul simte nevoia sa se apropie de un exemplar tipic, de un om eroic, de o opera reprezentativa atat in detaliile cat si in caracteristicile sale specifice.

Viata lui Stefan Luchian

Copilaria (1868 - 1889)

In ereditatea lui Luchian se afla cateva trasaturi fundamentale cu adevarat caracteristice. Parintii sai, casatoriti in epoca Unirii Principatelor, urmasera acel curent, atunci puternic, care indemna familiile moldovene sa se uneasca cu cele valahe. Astfel, tatal pictorului, maiorul Dimitrie Luchian, dintr-o nobila si veche familie moldoveneasca (era fiul sardarului Vasile Luchian), se casatoreste in 1863 cu Elena Chiriacescu, fiica unui proprietar din Ialomita.

Figureaza in ascendenta lui Luchian doua elemente esentiale ce vor fi regasite in caracterul lui: o traditie de virtuti militare, o alta de pictori de biserici. Tatal lui Luchian, din pasiune patriotica, legat de meseria armelor, nutrea o idee atat de inalta despre cuvantul sau, incat, la cativa ani dupa urcarea pe tron a domnitorului Carol, si-a dat demisia din armata. A parasit atunci Stefanestii, unde fusese numit comandant de garnizoana si unde, la 1 februarie 1868, se nascuse fiul sau Stefan, stabilindu-se in 1873 la Bucuresti.

Aici isi va incepe educatia viitorul pictor. Daca Luchian are sa faca dovada, de-a lungul intregii sale vieti, de o loialitate, de  sinceritate si de o forta de caracter atat de totale, de absolute si intransigente, aceasta s-a datorat faptului ca aceste virtuti le avea innascute.

Intreaga viata a lui Luchian, ca si opera sa, poarta pecetea unui caracter de absoluta autenticitate. La omul Luchian se intalneste, in toate momentele existentei sale, ca si in fiecare parte a operei, o dragoste de viata, de natura, de lumina, atat de puternica, atat de perpetuu proaspata si mereu uimita, incat ii erau necesare o constanta libertate, o continua disponibilitate a fiintarii sale in lume.

Din clipa dobandirii constiintei, copilul Stefan Luchian a deschis asupra lumii ochii sai uimiti (acesti admirabili ochi profunzi si negri ce lumineaza autoportretele sale si care au strapuns pe toti cei ce i-au cunoscut) si a intins spre lume maini extraordinar de indemanatice. Cand era copil, fixa cu o adevarata pasiune chipurile ce le intalnea; intr-o zi, a fost fascinat de un batran cersetor care canta la flasneta si s-a ratacit luandu-se dupa el.

La acea vreme, familia lui Luchian (maiorul Luchian murise la Bucuresti in 1877, in timpul razboiului de independenta) se stabileste in pitoreasca mahala, pe atunci periferica, a strazii Popa Soare, intr-o casa batraneasca inconjurata de o gradina. Acest cartier a pastrat pina azi un caracter - ce trebuie prea putin sa se fi schimbat - de mic orasel provincial in mijlocul Bucurestilor. Pe lungile strazi intortocheate, marginite de case scunde, inconjurate de gradini stufoase, se desfasoara o viata tihnita printre vechile biserici imprejmuite de brazde de flori. Aici va intampina viata tanarul Luchian. Viata simpla, aproape rustica, asemeni celei din micile orase de provincie devorate de campia inconjuratoare.

Luchian merge ca toti copiii din cartier, prietenii sai, la vechea scoala primara Tabaci, despre care va vorbi totdeauna cu emotie. Duminica si in zilele de sarbatoare, trage clopotele la biserica. Ii placea adesea sa rataceasca pana la marginea apropiata a campiei, acel ses plin de balti si de padurici, atat de neted, de intins, adevarat camp de grau si de porumb ce pornea de la hotarul Bucurestilor.

Inca din anii sai fragezi, ani de viata simpla si fireasca, fericita, Luchian desena, prea putin incurajat de familie, care se temea ca va ajunge sa se lepede de alte indeletniciri si sa calce pe urmele “Boierului Andrei”. Dar desenul era pentru el un joc incantator. La liceul “Sf. Sava”, unde a fost curand inscris si unde a urmat cateva clase, cu rezultate destul de mediocre, numai la desen stralucea, luand toate premiile si facand, pentru cativa bani, cu uimitoare usurinta, si desenele colegilor sai.

Cand mama sa, vaduva de ofiter, avea sa-l inscrie, impotriva vointei lui, la scoala fiilor de militari, el va fi respins inca de la examenul de intrare, nu pentru motive grave, ci pentru ca nu se putea consacra in mod serios meseriei armelor. De altfel, luase hotararea sa nu raspunda la examen. Chemarea sa era alta, o avea in fata ochilor cu  certitudine clara, orbitoare. Si s-a inscris singur, simultan, la Scoala de Arte Frumoase si la Conservator. Dar nici la Conservator, nici la Scoala de Arte Frumoase nu avea sa dezvaluie Luchian ceea ce era el intr-adevar. Asemenea temperamente nu se pot multumi cu limitele prestabilite pe care le intalnesc si cu formulele vreunui academism.

In 1889, Luchian incheia cursurile cu o medalie de bronz, pentru un cap de expresie si un studiu dupa natura. Adevarata sa formatie incepea de acum inainte.

Formatia. Paris (1889 - 1893)

1887, este data unei mari expozitii Grigorescu. Pictorul se afla atunci la apogeul talentului sau, dar numai la aurora acelei glorii atat de lungi, pe cara o va purta cu greu. Grigorescu era un maestru atat prin bogatia artei sale, cat si prin nobletea si generozitatea vietii lui.  Luchian avea sa se bucure din partea lui de o atentie tot atat de calduroasa, desi fara aceeasi nevoie de a se manifesta pe plan material, caci el avea la inceput, spre deosebire de Andreescu, oarecare avere. Dar la primele expozitii ale lui Luchian, prezenta, cateodata unica, a lui Grigorescu, sfaturile sale, bucuria cu care-l intampina aveau sa fie, multa vreme, singura recompensa a tanarului pictor. Luchian avea obiceiul sa spuna cu emotie: “Tot ce stiu, am invatat de la Grigorescu”. Anumiti biografi ai lui Luchian au fost mirati de aceasta umilitate, pe care o socotesc nejustificata, Luchian fiind cu mult deasupra lui Grigorescu, si, dupa ei, neavand alt maestru decat pe sine insusi.

Desi exista putine precizari in aceasta privinta, se poate presupune ca influenta lui Grigorescu a fost hotaratoare pentru plecarea lui Luchian in Occident. Numai acolo era posibil sa ia contact cu marile opere din trecut.

Luchian primise o mica renta care trebuia sa-i permita sa plece in strainatate si sa se consacre in libertate activitatilor personale. Prilej magnific pentru un tanar avid de cunostinte si capabil sa inteleaga frumosul. Calatoria sa incepe totusi printr-o zadarnica incercare. Pleaca la Munchen (toamna 1889) si se inscrie la Academia de Arte Frumoase de aici. Va ramane trei trimestre, dar fara a afla in capitala bavareza nimic din ceea ce cauta cu aviditate. Dupa un scurt popas la Bucuresti, pleaca in primavara lui 1891, de data aceasta la Paris. El nu se mai gandeste acum sa se inscrie la Ecole des Beaux Arts, ci va lucra in academiile libere, va vizita expozitiile, isi va face prieteni.

Numai cu putini ani inainte, in 1884, un alt strain sosea la Paris, si el un om cu ochiul sincer, cu spiritul olandez, Vincent Van Gogh. Evocarea lui Van Gogh in legatura cu Luchian nu e intamplatoare. Pictorul olandez ramane inegalabil, dar apropieri utile pot fi facute intre creatiile lor, cu toate deosebirile aparente dintre persoanele fizice ale acelor doi pictori, nenorocitul si sarmanul olandez, epuizat de viata, si tanarul roman plin de forta si iluzii. Anumite opere de tinerete ale lui Luchian pot fi apropiate in mod util de operele lui Van Gogh in momentul primului sau contact cu impresionismul. Evolutia lor este destul de paralela prin folosul pe carae l-au tras din contactele lor cu arta franceza, oricare ar fi deosebirile esentiale ale celor doua opere, fiecare realizata cu mijloace originale de doi oameni provenind din natiuni atat de diferite.

Astfel, Luchian creeaza o opera intru totul particulara si totusi profund actuala, legand arta romaneasca de toate curentele cele mai autentice ale artei moderne.

Acesta a fost rezultatul calatoriei la Paris a lui Stefan Luchian. In aceasta lumina dobandesc un relief cu totul deosebit cele cateva fapte si date pe care le posedam asupra acestei calatorii. Luchian a stat aproape trei ani la Paris, ducand o viata libera, fericita, netulburata de dificultati financiare sau de boala.

Revolutionarul (1893 - 1901)

Un adolescent plecase in Franta, avid de descoperiri si nerabdator de a cunoaste. Se intorcea de acolo, trei ani mai tarziu, un barbat format, sigur de sine si stapan pe atitudinile sale. Sederea la Paris a lui Stefan Luchian nu avusese limite precise.

In 1892, mama lui Luchian se stingea din viata, si aceasta veste, cu inevitabilele urmari in ceea ce priveste succesiunea si aranjamentele familiale, il aducea pe pictor in tara. Se va reintoarce apoi la Paris, pentru mai putin de un an. Luchian revine in tara, cu capul plin de amintiri si de proiecte. Dar mainile sale nu mai sunt goale. El adusese lucrari, copii, si mai ales marele tablou original pe care-l pregatea pentru a-l expune la Bucuresti, “Ultima cursa de toamna”.

Aceasta opera expusa la Salonul bucurestean din 1894, la care pictorul a obtinut medalia a III-a, ne-a fost pastrata; si ea este in mod deosebit pretioasa, caci ne indica exact stadiul la care ajunsese Luchian la sfarsitul sederii sale la Paris.

Astfel, aceasta prima opera reveleaza un talent bine pregatit si voluntar, care a depasit perioada tatonarilor si incertitudinilor, angajandu-se hotarat pe un drum precis.  Drumul este cel al scolii franceze moderne, la momentul consacrarii si al lichidarii consecvent simultane a impresionismului.

Anii care au urmat intoarcerii lui Luchian la Bucuresti, desi sunt lipsiti de opere remarcabile, sunt totusi extrem de importanti. Se poate vedea in aceasta perioada cum talentul pictorului, in totul format, se opreste, statornic, asupra realitatii, se indreapta spre problemele care sunt cele ale artei romanesti intregi si acum poate fi aflat germenul solutiilor pe care le va aduce mai tarziu, in operele sale cele mai vestite.

Creatorul (1901 - 1909)

Picteaza cu o absoluta siguranta. Curand il vom vedea modificandu-si si simplificandu-si felul de a lucra, spre a picta direct pe panza, dupa cum tarancile din tara sa tes covoarele lor dupa tipicuri si modele pe care le poarta in insasi fiinta lor.

Astfel se va desfasura, de acum inainte, viata lui Luchian, intr-un ritm din ce in ce mai simplificat. In 1905, lucreaza aproape de Bucuresti, la Chiajna, unde picteaza netedele desfasurari de lut galben, intrerupte de tufe de salcii. In acel an, evenimentele sociale care agita pe tarani si cu deosebire marea foamete ce vesteste revolta din 1907 inspira sufletului sau generos, ideea unei compozitii sociale cu valori simbolice: “La impartitul porumbului”. Asemenea lucrari se intalnesc rar in opera lui Luchian.

Dupa esecul expozitiei din toamna lui 1905, din Rotonda Ateneului, esec ce-l repeta pe cel al expozitiei precedente din 1903, Luchian trece printr-unul din cele mai critice momente ale existentei sale. Nevoit sa se mute dintr-o casa intr-alta, ajunge sa locuiasca in mahalalele cele mai sarace. In ceea ce priveste portretele, Luchian face bucuros in pastel crochiuri in care surprinde fizionomia zambitoare a unei femei, trasaturile ridicole ale unui personaj. In ulei va executa opere mai elaborate, chipuri mai poetice si misterioase, “femeia”, nu o anumita femeie, sau, de pilda, compozitii cu personaje feminine printre buchete de flori, in care fiinta umana apare sub culori tot atat de stralucitoare ca ale naturii.

Supravietuitorul (1909 - 1916)

Portretul pe are Luchian si l-a facut la sfarsitul anului 1908 nu ascunde nimic din semnele pe care boala le intiparise pe chipul sau. Comparand aceasta opera cu precedentul autoportret pictat in 1906, “Un Zugrav”, esti izbit de schimbarea pe care a suferit-o chipul artistului si de ruina rapida a acestui trup. Din chipul sau numai arhitectura a ramas, dar sapata parca in carne. Peste tot e vidul si prabusirea mortii. Luchian are de-abia patruzeci de ani, dar moartea sa a inceput.

Luchian a simtit continuu nazuinta mutarii intr-o casa mai asezata, cu un interior reconfortant. Astfel, in mai 1909, dupa ce izbutise sa se instaleze intr-o astfel de casa, scria prietenului sau Cioflec: “A dat Dumnezeu si am gasit o casuta buna, unde mi-am rezervat un atelier si o camera de culcare. Am scapat in sfarsit de mirosul vopselelor. Si sa vezi cum le-am aranjat, cu tablouri, brise-bise pe la toate ferestrele, stii colo, ca omul ajuns. Acum sa vedem cat o tine”.

Dar, in curand, flacara se stinge, imobilitatea se intinde, pictorul nu mai poate parasi fotoliul, apoi patul, si traieste toate spaimele incet distilate ale mortii, inainte de a cunoaste pacea. Cu timpul, si mana din incheieturile ei, la degete, la falange, a refuzat sa mai asculte.

A murit in noaptea de 27 iunie 1916.

Picturi

L

Alte articole despre pictori...

  • Grigorescu, Nicolae
    GRIGORESCU, NICOLAE. Deocamdata nu exista o descriere a acestui pictor.
  • Millet, Jean-Francois
    MILLET, JEAN-FRANCOIS (4 octombrie 1814 - 20 ianuarie 1875) a fost un pictor francez. Pictura sa este cu desavarsire moderna, in acelasi timp insa se poate resimti si influenta vechilor maestri. S-a stabilit la Barbizon in
  • Pinturicchio, Bernardo
    BERNARDO PINTURICCHIO (1455 - 1513), avand porecla de Pinturicchio - Zugravul, se formeaza la scoala din Urbino, dupa care pleaca la Roma, unde sta in slujba papilor timp de 20 de ani. A fost preferatul publicului
  • Mantegna, Andrea
    ANDREA MANTEGNA (1431 - 13 septembrie 1506) a fost pictor si gravor, si s-a format ca si alti tineri in atelierul lui Squarcione. BIOGRAFIE Va resimti profund influenta culturii si artei antice, influenta ce se manifesta prin
  • Zurbaran, Francisco
    FRANCISCO de ZURBARAN (6 noiembrie 1598 - 27 august 1664) a fost un pictor spaniol, care pentru secolul al XVIII-lea a fost un “Caravaggio al Spaniei”, iar romanticii secolului al XIX-lea au vazut in pictor

Lasă un comentariu